|
but these are such sad things; closed
|
|
Topic Started: Apr 12 2014, 10:59 PM (400 Views)
|
|
Christopher Delroy Byron
|
Apr 12 2014, 10:59 PM
Post #1
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- Christopher nu dusese niciodata flori unui mort. Parintii lui traiau amandoi, si, multumeasca lui Merlin si unor forte mai putin divine, fratele lui era de asemenea inca in viata. N-avusese prieteni sa planga si nu traise sa-si ingroape cu totul nici o iubire.
Dar fenomenul mortii ramanea ceva care ii era straniu de apropiat, ca un prieten care fusese intodeauna acolo, aproape, dar de care nu stiuse niciodata. Intinsese mana de cateva ori, si ar fi fost foarte simplu sa apuce mana osoasa care i se sprijinea moale de umar, lasandu-se tras de ea intr-un loc pe care nu il cunostea si din care era foarte putin probabil sa se intoarca. Nu o facuse. Prinsese in schimn mainile altora cu acele degete osoase care-i erau atat de cunoscute, si vazuse cum se simte viata atunci cand inceteaza in podul palmei tale si cum se simte moartea atunci cand spatele ti-e mai garbovit sub povara unei crime.
Nu stia pe nimeni care fusese inmormantat in acel cimitir, credea el. Se plimba aiurea printre morninte, acoperit pe de-antregul de o pelerina neagra ce il facea sa semene cu o umbra. Nu luase polipotiune in dimineata aceea pentru ca bea atat de frecvent incat incepuse sa devina usor intolerant, si nu dorea sa forteze nasterea unei alergii. Avea nevoie de acea substanta in existenta lui de zi cu zi, asa ca lua o pauza de la imprumutarea chipului altora. Vedea destul de bine pe sub gluga, dar ceilalti nu puteau sa il vada. Lasa niste flori la mormantul unui batranel care parea sa nu aiba pe nimeni dispus sa faca acest efort, apoi la al unei mame care aparent fusese ingropata cu fiica cu tot. Nu putea intelege de ce; in viata nu ai parte prea des de intimitate, de ce te-ai condamna singur la o eternitate in care sa iti tii povara in brate? Se incrunta fara sa inteleaga, lasand florile acolo si mergand mai departe. Era primavara asa ca pusese niste lalele. Nu se pricepea la flori. Nu se pricepuse niciodata. Stia ca existau reguli; ce plantute aduci mortilor si ce plantute oferi viilor. Cate e cuviincios sa oferi celor cunoscuti si cate strainilor. Pentru cineva care putea recita sculat din somn codul bunelor maniere, acela era un gol destul de mare, dar nu simtise niciodata pana acum lipsa cunostintelor despre flori. Poposi in cele din urma in dreptul unui mormant care i se parea cunoscut, desi era sigur ca nu il mai vazuse niciodata pana atunci. Nu mai mersese niciodata pana in acea zona a cimitirului. Se lasa pe vine in fata pietrei de veci, trecandu-si palma peste numele care fusese acoperit de ceva noroi in urma ploilor din ultimele zile.
[align=center]Odille Harriet Stohle 1960 - 1977[/align]
Ridica din sprancene. O stia pe acea viperina, chiar daca nu o intalnise propriu-zis decat de doua ori. O tinuse minte pentru ca nu ii dadea o fata in fiecare zi un pumn in gura - slava lui Merlin - si durase vreo doua saptamani si ceva pana i se vindecase buza sparta. Obisnuia sa se vindece greu. Promisese insa ca urma sa lase urma sa se vindece de la sine, si asa facuse. Nu apucase niciodata sa afle daca pustoaica se vindecase la randul ei in acele saptamani. Aparent, nu avea sa afle niciodata. Ofta mut si misca din bagheta, lasandu-i si ei niste flori. Margarete, de data asta. I se pareau mai potrivite, fara sa aiba habar de ce. Poate pentru ca aveau miezul rotund si, din cate isi amintea, viperina avea acea particularitate care ii sarise in ochi; avea capul foarte rotund, de parca mama nu o nascuse corect si uitase sa ii modeleze craniul atunci cand o adusese pe lume. Mai cunoscuse astfel de oameni, dar ramanea inca un mister de ce craniul lor avea o forma diferita de al celorlalti. Se aeza in fund in dreptul pietrei de veci si dori sa isi aprinda o tigara. Se cerceta prin buzunare, realizand ca nu avea nici un pachet asupra sa. Isi aminti apoi ca promisese altcuiva ca nu avea sa mai fumeze, si ofta infrant. A te tine de cuvant e o misiune mai complicata decat isi inchipuise pe vremea cand nu practica astfel de sporturi. Mai demult, nu se tinea de nici o promisiune. Parca numai de-al naibii le incalca pe toate, ca sa dovedeasca unei instante nevazute ca facea ce avea chef, indiferent care ar fi fost conditiile. Acum era ceva mai cizelat; avea lucruri mai bune spre care sa isi focalizeze atentia decat rebeliuni copilaresti fara cap sau coada. Multe lucruri se prabusisera in jurul lui, ii ramanea doar sa caute o stabilitate in propria persoana, incepand de la lucrurile minore precum pastrarea cuvantului odata dat. Isi aranja mai bine gluga, strangandu-si picioarele mai aproape de sine. Privea in gol la datele de pe piatra si isi punea intrebari care nu aveau nici o legatura cu viperina. Stiuse ca era moarta de cand se aflase vestea la Hogwarts, insa una e sa auzi o vorba si alta e sa vezi un mormant. Nu o cunoscuse cu adevarat ca sa o poata plange, dar era oricum o moarta iar el obosise sa vada totul cum se prabuseste in ruina.
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
|
Odille Harriet Stohle
|
Apr 13 2014, 01:10 PM
Post #2
|
vampir; "Hades' daughter"; Odette Gaunt
- Posts:
- 290
- Group:
- Creaturi Magice
- Member
- #16
- Joined:
- December 15, 2013
|
[align=center]Life consumes everything and Death never sleeps, and between them the world moves. Winter becomes spring. And every once in a while, they act out a strange, sad little pantomime, just to see if anyone has won yet. If the world still moves as it used to. Catherynne M. Valente, Deathless[/align]- Nu credea in povesti frumoase, cu final fericit. Nu mai credea in nimic. Tot ce avusese candva, acum pierduse. S-ar fi jelit dupa ele, daca ar fi contat. Dar nu contau. Nu mai contau. O usoara urma de indifererenta isi croia loc in golul din sufletul ei si o imbracau in haina arogantei si a superficialitatii. Obisnuia candva sa mediteze la lucruri abstracte, dar acum se axa numai pe chestii concrete. Orice era pur si sublim anterior i se parea prihanit si idiot acum. Sentimentele nu contau pentru ca intotdeauna fusesera schimbatoare; ca si vremea; ca si oamenii. Cuvintele insirate pe o coala de hartie nu aveau semnificatie menita de a o reflecta si erau simple litere imprimate cu o cerneala albastruie pe un pergament ce poate cadea atat de usor prada flacarilor unui semineu. Se gandise la oamenii pe care ii cunoscuse si se gandise la cum sa nu se mai gandeasca la ei. Nu constientiza acum gravitatea timpului ireversibil - nu si pentru ea, dar stia ca va veni un moment in care adio urma sa fie mai real decat lasa sa se creada. Un singur lucru o terifia: nu stia daca se simtea pregatita sa ii piarda. Definitiv.
Nu avea idee ce anume o readusese in cimitir. Evitase ruinele acestea de cand se trezise ultima data intr-un cu totul alt loc. Poate pentru ca aici se pastra fantasma unei fete inchisa intr-un sicriu de sticla care ii amintea de ea. Auzise zvonuri cum ca cimitirele sunt caminul celor sadici ce vin sa planga la mormintele altora. Se intreba daca al ei fusese vreodata udat de lacrimi - dulci sau amare, sarate sau acre. Se gandi la decorul funeral din ziua inmormantarii sale - sperase ca oamenii nu purtara doliu pentru ca aduce ghinion. Era superstitioasa, de fel, si isi construia scenarii cu pesimismul cel mai acut de care era cineva capabil. Avu o retinere inainte de a intra, dar de indata ce trecu de portita care separa lumea celor vii de cea a celor morti nimic nu o retinu sa treaca ca o naluca halucinanta printre pietrele raposatilor, cautandu-si-o pe a ei. Purta o pereche de pantaloni negrii si o bluza de un verde-smarald de primavara, trupul fiindu-i invelit in giulgiul pelerinei lunga pana la glezne. Parul si-l prinsese intr-un coc, la spate, dar cateva suvite rebele reusira sa alunece si sa-i dea un aspect usor dezordonat. Cu toate acestea, gluga care ii umbrea chipul facea greu de descifrat chipul ascuns. Se opri la o distanta relativa, nici prea mare, nici prea mica, ci numai potrivita pentru ca soapta sa se transforme in vorba si vorba in soapta. Studie silueta aflata cu spatele la ea si isi incorda usor muschii faciali intr-o expresie seaca, dar cercetatoare. Ce cauta si cine era? Avea darul de a umbla in tihna si de a nu scoate niciun sunet, asa ca profita de asta pentru a se catara pe un mormant ce se afla fata in fata cu cel inaintea caruia se oprise fiinta necunoscuta. Nu obisnuia sa intre in dialog cu strainii, dar era ceva la persoana aceea ce-i dadea un teribil simt al faptului ca am senzatia ca ne-am mai intalnit. Acum, atunci, intr-o alta viata, in universuri paralele, nu stia sigur inca. De aceea ramase sa descopere raspunsul corect. Se cuibari pe mormant, fara sa-i pese ca la doi metrii dedesubt zacea un schelet ros de timp, spalat de ploi, mancat de sobolani. Nu avea respect pentru cele sfinte. Statea de parca ar fi stat acolo dintotdeauna, ca o statueta pe care o observi tarziu, pe picior de plecare, dar care in schimb te-a observat in tot acel timp fara ca macar sa stii.
[align=center] This plot that holds the paltry dust fills with helpless care, The stone that tells the name awaits but you will not be there.
[/align]- Ai cunoscut-o? isi permise sa sparga tacerea cimitirului in cele din urma, curioasa de a afla povestea ce se ascundea in spatele unui necunoscut, a unor margarete si a unei tigari aproape fumata. Nu asa se intampla si cu viata?
[align=center]All the human world is the Country of Death, and in thrall, and finally, after all this time, we are just like everyone else. We are all dead. All equal. Broken and aimless and believing we are alive. Deathless, Catherynne M. Valente[/align]
|
[align=center]
 Have you ever asked yourself, do monsters make war, or does war make monsters?
. eye of Ra.
[/align]
|
| |
|
Christopher Delroy Byron
|
Apr 13 2014, 03:55 PM
Post #3
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- "Ai cunoscut-o?"
Glasul il facu sa isi ridice privirea, dar nu intalni nici o alta pereche de ochi. Chipul celei din fata lui era la fel de umbrit ca si al sau, si contempla pentru o clipa simetria situatiei, alungand in cele din urma gandul. Ea nu adusese flori si nu parea interesata de numele gravat pe piatra in dreptul careia se cuibarise ca o pisica ce cauta caldura in locul gresit. "Am intalnit-o." raspunse in schimb. Era mult spus ca o cunoscuse dupa ce o vazuse de doua ori la fata, chiar daca ar fi putut trage niste concluzii din faptul ca iesise sifonat din ambele intalniri. Prima data cazuse cu nasul in podeaua lucioasa din Sala Mare, a doua oara se alesese cu botul putin umflat. Insa el mereu avusese talentul sa cada iar natura il inzestrase cu o gura destul de accentuata cat sa para ca il lovise mama in bot cand il nascuse, asa ca nu stia sigur despre care din ei doi vorbeau mai graitor cele doua evenimente izolate. Isi muta privirea inapoi inspre piatra funerara. Isi aminti ca vroise, initial, sa mearga la inmormantare atunci cand auzise vorbindu-se in cancelarie despre faptul ca unii profesori urmau sa se prezinte. Nu se dusese pentru ca i se parea ipocrit si vulgar sa se infatiseze langa trupul mort al cuiva cu care nu avea nici o legatura. Era destul de sigur ca nu chipul lui si-ar fi dorit viperina sa il vada la inmormantarea ei, si avusese intodeauna prostul obicei de a fi atent la dorintele celor din jur - intr-un sens bun sau mai putin bun, depinde in ce dispozitie il prindeau.
Se ridica si abandona imaginea moartei, facand in schimb cativa pasi mai aproape de imaginea celei vii care sedea in fata lui. Lasa capul intr-o parte ca un animal intrigat atunci cand o usoara stralucire ii atrase atentia, razele soarelui tragandu-i privirea inspre un medalion ce se odihnea lejer pe pieptul fetei. Intinse mana inainte sa isi dea seama, dar ramase cu ea in aer inainte de a atinge propriu-zis obiectul; inainte de a o atinge pe ea. Invatase pe calea grea ca primii care mor sunt curiosii. "Dar tu, ai cunoscut-o?" intreba lasand mana pe langa corp. Ignorase toata viata lucruri care se oglindeau unele intr-altele, numindu-le coincidente si intorcandu-si privirea inspre lucruri mai usor de inteles, mai usor de digerat. Dar in ultima vreme se intamplasera lucruri care il facusera sa fie mai atent la lucruri pe care alta data le-ar fi trecut cu vederea. Era mult mai usor sa vada atunci cand privea din exterior si nu din mijlocul unei multimi care rade si arata cu degetul. Trecusera deja aproape doi ani de cand reusise sa se smulga din acel pattern de umilinta publica, chiar daca se mai lovea ocazional de astfel de ghinioane, dar ramasese cu privirea in pamant. Nedorind sa vada. Nedorind sa stie. Se lasa pe vine in fata tinerei, asezandu-se in cele din urma turceste. Nu ii placea acea pozitie pentru ca ii sifona hainele, dar era destul de slab cat sa devina extrem de compact cand isi strangea picioarele astfel. Pelerina ii aluneca de pe coapse, si o privire agera ar fi putut deja nota niste observatii despre el vazandu-i pantalonii din material de foarte buna calitate, negru profund, si pantofii excesiv de lustruiti, care tipau a pret exorbitant.
Isi cobora din nou privirea asupra medalionului, dar nu zabovi mult asupra sa. Si-l amintea bine, doar el il cumparase. Alergase in cautarea batranei aleia de-i iesise limba pe-afara, nu uita cu mare usurinta o astfel de experienta, mai ales ca nu fusese niciodata un tip atletic. Se bucura ca la Hogwarts nu fusesera niciodata ore obligatorii de sport, altfel ar fi fost cu siguranta unul din elevii care fie nu se prezinta niciodata la ora, fie zac pe banca si ii privesc pe ceilalti cu ochi rai. "De unde il ai?" se interesa in legatura cu obiectul, fara sa se grabeasca sa ii spuna ca il mai vazuse pana atunci si il oferise, din intamplare, celei inmormantate in spatele lui. Nu existau coincidente. Nu avea cum sa creada in ele dupa ce totul se asezase atat de perfect, piatra cu piatra, ducand inspre dezastru. Exista o logica in toate si chiar daca el nu o gasise inca, planuia sa o descopere. Bucatica cu bucatica. Nu fusese sortat la Ochi-de-Soim pentru ca statea sa contemple viata fara sa-si puna spinarea la bataie in incercarea de a intelege ce se intampla cu lumea dar, mai ales, cu el insusi. "E frumos." completa pe un ton nevinovat. In general nu ii placeau obiectele de genul, cel putin nu pentru sine. Dar comentariul ii veni pe limba, asa ca ii dadu drumul in aerul dintre ei.
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
|
Odille Harriet Stohle
|
Apr 16 2014, 10:50 PM
Post #4
|
vampir; "Hades' daughter"; Odette Gaunt
- Posts:
- 290
- Group:
- Creaturi Magice
- Member
- #16
- Joined:
- December 15, 2013
|
- <<"Am intalnit-o." >>
Daca chipul nu i-ar fi fost umbrit de gluga, s-ar fi putut retine o usoara arcuire a sprancenelor care tradau surprinderea. Nu stia cat adevar si cata minciuna stateau ascunse in lumea aceea magica in care nimic nu este ceea ce pare, dar se gandi ca, indiferent daca era real sau inventie, totul devenea subit mai interesant decat plimbarea pe care ea o intuise a se sfarsi monoton de indata ce patrunse in cimitir. Cine ar fi zis ca lacasul mortilor ascundea mistere rasarite sub clar de luna? Se gandi la persoanele pe care ea le intalni in viata si se baza pe simturi, sperand ca astfel va primi un indiciu. Dar prea rare erau datile in care Odille se intampla sa retina parfumul unei fiinte ca sa i se poata parea acum familiara. Asa ca puterea ei de vampir nu-i oferi, de aceasta data, niciun atuu, simtindu-se la fel de inutila ca si inainte. Inventarul ei nu era prea larg si era aproape singura ca se aplica si reciproca. De obicei, la Hogwarts era cu nimic mai mult decat o umbra pe culoarele castelului de care unii se impiedicau fara sa vrea. Copila din ultima banca unde prea rar cineva isi intorcea privirea pentru ca atata vreme cat nu vorbea, nu aveai cum sa iti dai seama ca este prezenta. Si nu prea era vorbareata. Asa ca totul ramase dilema. Ceva ii spunea ca asta era un motiv sa o retina sa afle chipul celui care se ascunde in intuneric. Oamenii purtau adesea masti, de teama ca adevarata infatisare sa nu cada prada criticilor. Atata vreme cat nu esti cunoscut, nu te poate atinge pericolul si nici tu, la randul tau, nu reprezinti vreo amenintare pentru restul lumii. Lucrurile se schimba cand rolul e dat pe fata si cade cortina. Dar uneori, spectacolul nu se sfarseste niciodata!
<<"Dar tu, ai cunoscut-o?">>
O intrebare capcana. Nu stiu ce anume o impinse la raspuns, dar veni automat, convingator, neezitant: Am omorat-o. Credea ea ca acesta este argumentul suficient pentru care tanarul putea sa se pronunte daca o inlalnise pe moarta sau nu. Era o chestiune usor delicata. Un om poate fi ucis in multe feluri, iar moartea poate sa survina si metaforic, nu doar fizic. Sunt unii ce devin prizonierii propriei agonii intr-atat incat ajung sa se creada decedati, cand ei exista in carne si oase. Ei ii placea sa creada ca a ucis acea parte din ea ce o facuse mereu vulnerabila, proasta si trista. Dupa transformare, capatase mai multa stabilitate, in special emotionala, incat lucrurile anterior zdruncinatoare pentru ea devenira acum obisnuinta, nimic iesit din comun. Nu se socotea mai desteapta, dar mai isteata in sensul in care facea miscarea inaintea celuilalt. Iar tristetea i se metamorfozase intr-un sadism impins la cote relativ normale, suficiente pentru a face dintr-un chip angelic un vampir. Nu stia de ce, dar i se parea firesc ca dialogul sa se desfasoare la acelasi nivel atata vreme cat niciunul nu dadea semne ca centrul de putere si influenta s-ar dezaxa si ar reveni in favoarea unuia si in defavoarea celuilalt. Asa ca, in clipa in care tanarul se aseza turceste, cobori si ea de pe piatra funerara, imitandu-i pozitia, fata in fata, la distanta de cel putin 2 alte persoane intre ei. Cand se apleca, medalionul de la gat paru dornic de a arata ca legile gravitatiei inca mai functioneaza, iesind la iveala de sub pelerina. Nu fusese atenta ca baiatul studiase acel obiect pana in clipa in care pomeni de el.
<<"De unde il ai?" >>
Isi lasa ochii sa scalde in priviri medalionul. Impulsul fu acela de a-si spune ca l-a primit de la un pusti caruia i-a spart buza si el a fost suficient de amabil - motiv pentru care ea tot NU intelegea care-i treaba cu baietii - sa se revanseze si sa ii cumpere, ca recompensa/premiu un ceva ce si-l dori. Relatarea ar fi fost amuzanta, daca si Odille ar fi fost vreo fire mai deschisa. Insa raspunsul ei se rezuma, scurt si la obiect la un L-am furat. De la baba, de la moarta pe care o intalnira amandoi, cine stie?! Tonul ii fu misterios, liber de interpretari. Poate baiatul putea prefigura soarta pe care medalionul o avusese pana sa ajunga in posesia fetei.
<<"E frumos.">>
[align=center]“Beauty is rarely soft or consolatory. Quite the contrary. Genuine beauty is always quite alarming. Beauty is terror. Whatever we call beautiful, we quiver before it.” Donna Tartt, The Secret History[/align]
- Orice lucru frumos ascunde ceva letal in el. il avertiza, prinzand medalionul intre degete numai pentru a-l ascunde la loc, sub pelerina. Zambi, iar buzele erau singurele care i se puteau distinge dincolo de restul camuflajului. Ca nu cumva sa-i lase timp de analiza, se repezi sa continue, sperand ca baiatul e genul superficialului care nu sta sa analizeze si sa cantareasca cuvintele altora - cuvinte care, deseori, spun mai mult decat lasa sa se inteleaga. Am citit intr-o carte si mi-a placut cum suna. Ridica din umeri, de parca l-ar fi invitat sa o condamne pentru asta. In carti sunt puse mai multe minciuni decat se rostesc in realitate. Avea sentimentul ca daca nu vorbea mai departe, dialogul s-ar fi oprit acolo. Nu crezi? ii ceru opinia, lasandu-i loc de raspuns, ca apoi sa continue sa invoce ceva la care nu se gandi decat dupa ce deja vorbi: Am tinut un jurnal in loc de persoana. In mod ipocrit, i l-am incredintat si am asteptat sa creada tot ce se afla in randuri. Nici pana astazi nu stiu cat adevar si cata falsitate au stat in spatele continutului: Oamenii vad ce vor ei sa vada; resping ceea ce se tem sa cunoasca; si pastreaza ceea ce considera ca merita.
Pufni scurt, jucandu-se cu degetul in pamant, trasand linii aleatorii. Se opri. Se mai intreaba-apoi de ce-au murit, ori de ce s-au sinucis, ori de ce au pierdut totul. Facu o pauza, incercand sa faca o conexiune cu o veche amintire ce ii dadea tarcoale. Apoi, solemn, cu un usor accent britanic ce se regasea in latineasca fraza, rosti sinistru, ca un omagiu adus destinului: Hodie mihi, cras tibi.
|
[align=center]
 Have you ever asked yourself, do monsters make war, or does war make monsters?
. eye of Ra.
[/align]
|
| |
|
Christopher Delroy Byron
|
Apr 17 2014, 03:18 AM
Post #5
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- "Am omorat-o."
Un fior rece ii strabatu toate oasele si isi simti parul zburlindu-i-se pe ceafa, dar nici una din reactiile sale nu trecu de scutul protectiv creat de pelerina. "Ciudat..." murmura fara sens, uitandu-se peste umar la mormantul pe care tocmai lasase margaretele. Inchise ochii cateva clipe, dilatandu-si narile, de parca i-ar fi putut simti mirosul prin metrii patrati de pamant sub care era ingropata. Incerca sa rememoreze ultima intalnire cu ea. Cand reusi sa vizualizeze totul clar, deschise ochii, intorcandu-se inspre straina din fata lui. Distanta dintre ei era suficient de mare cat sa nu provoace nimanui neplaceri dar suficient de mica cat sa ceara conversatie. "Mi s-a parut genul care moare de mana proprie." Rosti cuvintele incet, de parca ar fi fost un secret menit sa nu paraseasca acei cativa metri patrati in care se asezasera amandoi. Ii era usor sa spuna asta pentru ca avea aceeasi parere despre propria persoana, si cel mai usor iti sar in ochi din ceilalti lucrurile pe care le vezi in tine insuti. El incercase de paisprezece ori, pe numarate, sa se sinucida, dar prin cine stie ce minune se afla inca acolo, cu cicatrici de care stia doar el - fie pentru ca erau ascunse prin vraji, fie pentru ca nu fusesera niciodata vizibile. Moartea nu e intodeauna un fenomen organic. "Cum ai omorat-o?" intreba cu aceeasi curiozitate morbida care il tarase in nenumarate situatii complicate din cate nu mai stiuse intodeauna sa iasa. Moartea fusese mereu unul din subiectele sale preferate. De cand o vazuse cu proprii ochi si o infaptuise cu propriile maini devenise si unul din subiectele sale detestate. Poate de aceea insista pe el. Suferise intodeauna de un anume masochism intrinsec. Realiza ca ar fi fost mai rezolabil sa intrebe de ce facuse asta decat cum o facuse, dar era prea tarziu sa reformuleze, asa ca tacu. Nu ii placuse niciodata sa intrebe de ce, oricum.
"L-am furat."
Ridica dintr-o spranceana. Aparent facuse multe pozne domnita asta. Deschise gura, mancandu-l limba sa ii spuna ca el cumparase acel obiect, ca era urat din partea ei ca il furase cand fusese menit sa fie un premiu... dar o inchise la loc. Ceva il opri din a spune mai mult decat era cazul. Poate faptul ca amandoi erau ascunsi in umbra propriei persoane si nu dorea sa isi scoata gluga, nici chiar prin vorbe, fara sa vada si chipul celei din fata lui. Aveau aceeasi pozitie. Era mai bine sa mentina acea stare pentru moment.
"Orice lucru frumos ascunde ceva letal in el."
Nu prevazuse venirea unei astfel de conversatii atunci cand se aventurase prin cimitir, dar constientiza ca se asezase foarte comod pe pamantul rece, de parca trupul lui i-ar fi spus ca nu avea sa se ridice prea curand. Hotara sa se supuna, lasand cuvintele fetei sa ii gadile urechile. Urmatoarea replica veni cu o nota falsa, de parca ar fi dat cu pumnul in pianul pe care pana atunci ii alunecasera degetele cu atata finete, si stiu involuntar ca mintea - sau dorea sa ascunda ceva? Nu isi putea da seama ce, cu atat mai putin de ce. Cauta cu privirea medalionul, dar ea il ascunsese deja. Se incrunta. Linia dintre metafora si amenintare reala era foarte subtire, asa incat hotara sa nu puna nici o intrebare. Nu vroia sa treaca acea linie. "Defineste in realitate." raspunse la intrebarea ei. Nu ii placea sa vorbeasca despre concepte atat de generale fara sa le infiga in lucruri palpabile. Realitatea era o chestie discutabila.
"Am tinut un jurnal in loc de persoana. In mod ipocrit, i l-am incredintat si am asteptat sa creada tot ce se afla in randuri."
O asculta cu urechile ciulite, cantarindu-i cu grija cuvintele. "In jurnale, de obicei, oamenii scriu adevarul." spuse ganditor. El nu tinuse niciodata un jurnal. Ii era si ii fusese intodeauna rusine de tot ce se petrecea in capul lui asa ca nu asternuse niciodata cuvintele pe hartie - sau, daca o facuse vreodara, transformase in secunda urmatoare pagina in praf si cenusa. Sa nu stie nimeni; nici chiar el. "Intrebarea e doar daca adevarul de atunci coincide cu adevarul de acum." Alte concepte vagi. Adevar. Timp. Pe cat pareau de universale, pe atat erau de particulare; insemnau cu totul altceva pentru fiecare persoana in parte. Generalizarea lor era doar o incercare a oamenilor de a se minti ca aveau o punte comuna cu toti ceilalti si propria minte nu le servea drept o inchisoare fara ferestre sau usi.
"In mod ipocrit, i l-am incredintat si am asteptat sa creada tot ce se afla in randuri."
"Poate a crezut..." E greu sa nu crezi cand cineva iti da sa-i citesti jurnalul. Primul gand al putinor oameni este acela ca ceilalti mint. "Dar ce a inteles el poate sa nu aiba nimic in comun cu ce ai dorit tu sa ii spui." Ridica din umeri. "De-aceea nu vorbesc cu nimeni despre mine." spuse brusc, tentat in mod irational sa ii urmeze exemplul si sa spuna lucruri pe care in alt context nici nu s-ar fi gandit sa le puna in cuvinte. Erau doi straini intr-un cimitir. Ce avea de pierdut daca arunca niste vorbe in vant? Riscul ca ea sa inteleaga exact ce gandea sau simtea el era oricum minim. "Perceptia ne insingureaza. Nimeni nu poate intelege pe nimeni. Si daca cineva ne intelege macar putin, cel mai probabil nu il vom observa. Te-ai intrebat vreodata de ce suntem asa o specie de chiori?" Surase fara sens, cu un oarecare amuzament si o oarecare tristete. Singuratatea era un blestem greu. Constientizarea singuratatii era adesea un blestem letal. "Ti-as putea spune toata povestea vietii mele... Si ai putea pleca de aici fara sa fi inceput macar sa intelegi cine sunt." spuse in asa fel incat sa se inteleaga ca si reciproca era valabila. Se simtea de parca ar fi vorbit unei oglinzi; doar ca stia deja ca nimeni nu l-ar fi putut judeca la fel de aspru ca persoana pe care o vedea in fiecare dimineata in oglinda, cand se barbierea sau cand se spala pe dinti.
[align=center]What could be lonelier than trying to communicate? ― Denis Johnson[/align]
"Ce ai fi vrut ca el sa inteleaga cand i-ai oferit jurnalul?" intreba pe un ton neutru. Ii punea o intrebare, dar exista ceva in vocea lui care ii spunea ca daca ii raspundea, avea dreptul la randul ei sa ii puna o intrebare. Era dispus in egala masura sa asculte si sa raspunda. Dispus sau doritor - nu stia care era termenul potrivit.
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
|
Odille Harriet Stohle
|
Apr 19 2014, 01:18 AM
Post #6
|
vampir; "Hades' daughter"; Odette Gaunt
- Posts:
- 290
- Group:
- Creaturi Magice
- Member
- #16
- Joined:
- December 15, 2013
|
- <<"Mi s-a parut genul care moare de mana proprie.">>
Nu crezuse ca era atat de evident acest lucru la ea, ori poate ca strainul de dinaintea ei reusise sa desluseasca imaginea ce se reflecta in oglinda, in intuneric. Cei mai multi nu reuseau sa distinga secretele ascunse dincolo de o sticla mata, asa ca bajbaiau - zadarnic - in bezna, trasand contururile unor chipuri nevazute; nestiute; neintalnite. Crezand ca ceea ce vad este imaginea intacta, nemodificata, a omului inchis in globul de cristal. Dar ce se fac atunci cand cade lumina si monstrul, ca o reflexie, le ranjeste dracesc de acolo de unde a fost dintotdeauna? Suna sadic. comenta fara sa aduca vreo insulta numelui inscriptionat in piatra funerara, desi, oh, se blestemase de multe ori pe ea insasi!
<<"Cum ai omorat-o?" >>
Erau multe feluri de a ucide un om. Fara sa implici, neaparat, vreo arma, otrava, sau tais. Cele mai groaznice rani sunt cele care izvorasc din interior. Nimic nu doare mai tare decat ceva care te roade launtric, asemenea unui cancer, incepand sa-si croiasca drum spre exterior. Abia atunci apar semnele fizice, vizibile, cand defapt cicatrici deschise au stat in tot acel timp ascunse dincolo de scheletul uman. Incercase sa isi raspunda acestei intrebari - cum murise? Nici pana azi nu descoperise raspunsul; mintea ei fusese intr-o ceata totala si nu-si mai amintea nimic din ziua respectiva, cu atat mai putin de cea de dinainte ... Stia ca Occlumantia putea sa-i ofere sansa de a descoperi negurosul trecutului incert; dar ceva o retinea. Asa cum te voi omori si pe tine. ii raspunse simplu, pe un ton atat de natural, incat denota ca facea asta atat de des, incat devenise normalitate pentru ea si nimic nu i se parea iesit din comun. Nu intentiona sa sperie sau sa intimideze, tot ce voia sa spuna insa era ca individul ii captase, intr-un fel, atentia. Era interesant in maniera in care ramanea invelit in giulgiul sau de mister. Cand ma voi plictisi de tine. adauga ca o completare, pentru a-i da de inteles ca nu se afla in niciun pericol; inca.
<<"Defineste in realitate.">>
Eu. Tu. Aici. Acum. Spera sa nu sune prea romantic pentru ca nu asta dorea sa spuna si dupa reactia lui, isi dadu seama ca baiatul captase mesajul ei in felul in care trebuia inteles, nici mai mult, nici mai putin. Era probabil aproape de miezul noptii, iar cimitirul devenise locul de conferinta a doi straini ce nu aveau, inca, habar ca s-au mai intalnit - intr-o alta viata ...
<<"In jurnale, de obicei, oamenii scriu adevarul.">>
Vru sa il corecteze sa ii zica faptul ca oamenii scriu in jurnale ceea ce nu pot rosti. Mijlocul de comunicare in scris servise din timpuri stravechi ca prilej de a reda ganduri ce nu pot fi niciodata citite de ceilalti, decat post-mortem. Intotdeauna i se paruse ceva mai intim intr-un jurnal decat in orice act de aceasta natura. Poate ca pastrase astfel de note trecute intr-un caiet de teama sa nu le piarda, asa cum obisnuia sa piarda oamenii in realitate. Un gest egoist de a tine cu forta ceva ce nu putea capata vreodata. Ceva care sa fie al ei. Intotdeauna? Daca adevarul scris intr-un jurnal este, defapt, numai iluzia adevarului ce se vrea rostit? Daca e un Adevar distorsionat? Nu avea habar de ce isi ridica astfel de probleme si mai ales, nu avea idee de ce se astepta ca tanarul sa fie cel care ii va oferi un raspuns la toate problemele existentiale.
<<"Intrebarea e doar daca adevarul de atunci coincide cu adevarul de acum.">>
Cum faci sa iti dai seama? Se simtea ca un novice in fata unui intelept care acumulase, in timp, toate raspunsurile omenirii. Era ceva mistic in felul in care baiatul ii dadea senzatia ca avea ascuns, acolo, intr-un buzunar al hainii sale, un saculet cu biletele pe care statea tiparit raspunsul fiecarui om din univers. Trasaturile chipului - atat cat distingea - precum si vocea nu tradau o varsta foarte inaintata - existau toate sansele sa aiba varste apropiate. Dar uneori, cineva se poate simti mai batran decat este defapt, nu fizic, ci spiritual. Experientele ii schimba. Viata ii schimba.
<<"Poate a crezut...">>
Sau poate nu, se grabi sa raspunda, luand in calcul toate variantele posibile. Probabilitatea statea in fiecare ipoteza. Il asculta mai departe, fara sa mai intervina. I se parea ca fluxul gandirii sale capata glas si avea sentimentul ca, daca va adauga un cuvant, va intrerupe acea sursa iar dialogul se va sfarsi tragic. Nu dorea sa ingroape o conversatie abia inceputa. Era, oricum, unul din rarele momente cand isi permitea luxul de a deschide gura si a vorbi liber despre tot ceea ce ii trecea prin cap. Nu obisnuia sa faca asta cu toti; dar credea ca tanarul dinaintea ei ii seamana, cel putin din acest punct de vedere.
<<Te-ai intrebat vreodata de ce suntem asa o specie de chiori?>>
Stia sigur ca natura ii nascuse orbi. Pe toti, fara exceptie. Ca printre orbi, existau unii - alesii - care puteau sa vada dincolo de ceea ce restora le era interzis sau, mai bine zis, imposibil. Tind sa cred ca asta se intampla deoarece suntem prea ocupati sa ne scoatem ochii pentru nimic, uitand de ceea ce conteaza. isi dadu cu presupusul, asteptand varianta lui. Ea una avusese mereu impresia ca oamenilor le venea mai usor sa sara la cearta si sa acuze pe cel care intelege gresit decat sa ii explice frumos cum ar fi trebuit sa inteleaga. Prea orbi de lumina - sau poate de intuneric - deschideau ochii cand era, deja, prea tarziu ... Era total de acord cu el ( asupra faptului ca el ii putea insirui intreaga sa poveste a vietii iar ea sa plece fara sa fi prins nici macar o farama de realitate ) dar avea de gand sa puna in practica si sa se convinga singura de acest lucru. De aceea nici nu mai lua in seama ultima lui intrebare, ci se scormoni prin buzunare, pasnic, ca nu cumva sa creada ca se intinde dupa bagheta sau vreun pumnal pe care sa i-l infiga in gat. Scoase o bucata de pergament - avea una singura - curata pe ambele file. Una era a lui, una a ei. Asa cum o moneda are 2 fetze total opuse, dar legate intre ele. Ii intinse hartia tanarului, lasand-o pe pamant, la jumatatea distantei dintre ei, asezand deasupra pana de scris, ca sa nu o zboare vantul. Deseneaza-mi ceva care te reprezinta - un simbol, o litera, orice crezi ca te defineste cu adevarat. Astepta cateva clipe curioasa daca el va accepta provocarea ei. Se gandi insa ca e mult mai bine sa-i explice de la bun inceput intentia ei, ca sa stie in ce se baga. Voi proceda asemenea; apoi facem schimb de identitati; suntem liberi sa plecam de aici abia in clipa in care vom incepe sa intelegem cine suntem; eu voi zice povestea ta, iar tu pe a mea.
|
[align=center]
 Have you ever asked yourself, do monsters make war, or does war make monsters?
. eye of Ra.
[/align]
|
| |
|
Christopher Delroy Byron
|
Apr 19 2014, 03:21 AM
Post #7
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- "Suna sadic."
Ridica din umeri. Erau multe lucruri care sunau mai sadic de atat.
"Asa cum te voi omori si pe tine. Cand ma voi plictisi de tine."
Zambi fara sa vrea. Tonul ei era atat de simplu incat ii facea moartea sa sune ca o plimbare prin parc. Pentru cineva care avusese intodeauna o relatie foarte personala cu moartea, acea simplitate era pe cat de amuzanta, pe atat de recomfortanta. "In acest caz, ar trebui sa te pregatesti. Sunt o persoana foarte plicticoasa." o avertiza pe un ton similar, pastrandu-si arcuirea relaxata a buzelor.
"Intotdeauna? Daca adevarul scris intr-un jurnal este, defapt, numai iluzia adevarului ce se vrea rostit? Daca e un Adevar distorsionat?"
Ii cantari cu grija vorbele, punandu-le in legatura cu ce ii spusese mai devreme. Tinuse un jurnal in loc de persoana. Acum isi punea problema daca ce scrisese acolo era adevarat sau nu - asta dupa ce daduse persoanei respective randurile spre citire. "Poti sa te minti singura..." incepu cantarindu-si cu grija cuvintele. Nu ii placeau generalizarile si absolutizarile - intodeauna, adevar. Era un om prea mic, cu o minte prea ingusta pentru a putea vorbi despre lucruri mai mari decat el. Isi ridica insa privirea inspre tanara din fata lui. Era vorba de ea. De el. De acolo. De atunci. Isi permitea asadar aroganta de a generaliza, vorbindu-i nu in calitate de om ce detine toate raspunsurile lumii, ci in calitate de om care detine cateva din raspunsurile micii sale lumi interioare. "Dar in momentul in care iti crezi minciuna, devine adevarata." Lasa capul usor intr-o parte; din fericire, gluga ii statea bine, fara sa existe pericolul de a aluneca. I se zari doar varful nasului, pentru ca natura il inzestrase cu nas cat pentru trei persoane si tocmai taia aerul cu el. "Orice ai fi scris acolo, a fost adevarat pentru tine." Folosea un ton moale, de om care nu vrea sa infurie zeii in care nu credea prin asumarea faptului ca stia mai multe decat stia de fapt. Dar tanara ii spusese ca acele pagini tinusera locul unei persoane. Banuia ca era o persoana la care tinea. Sentimentele aveau acel dar de a ii face pe cei care le simteau sa detina un adevar care era mai presus de realitate; credeau in el cu atata forta incat realitatea nu putea decat sa li se supuna.
"Cum faci sa iti dai seama?"
"Scrii din nou." raspunse inainte sa isi dea seama. Nu stia de ce, mereu fusese mai bun la a da raspunsuri decat la a pune intrebari. Oferea mai usor decat primea. Exista pentru altii mai usor decat exista pentru sine. "Vei stii raspunsul inainte sa ajungi la finalul paginii." Nu scrisese jurnale, dar scrisese alte lucruri. Dusese o viata in care nu putuse niciodata sa spuna cuiva ce il durea, ce il framanta, ce il facea sa nu poata dormi noaptea si sa se trezeasca urland in perna atunci cand reusea sa puna geana pe geana. Nimeni nu fusese acolo sa il asculte, asa ca, ocazional, isi punea gandurile pe hartie. Nu vorbea niciodata din perspectiva sa pentru ca nu i se paruse niciodata demna de luat in considerare; ar fi murit de rusine daca ar fi dus la capat o pagina in care sa vorbeasca despre EL, dintre toti oamenii de pe acel pamant. Scrisese despre fratele lui. Despre fetele de care fusese indragostit. Despre parintii care uitasera sa fie acolo. Stia atat - in timp ce scrii, iti dai seama daca insiri neadevaruri pe o hartie sau daca simti cu adevarat cuvintele in timp ce le schitezi pe foaie. Pur si simplu, stii. Nu credea ca toti oamenii aveau aceasta capacitate, dar credea ca tanara din fata lui o avea.
"Sau poate nu."
Nu raspunse. Stia prea putine despre acea poveste ca sa poata sa dea un raspuns in care sa aiba incredere. Daca ea dorea sa mai auda ceva din partea lui pe acel subiect, banuia ca avea sa il intrebe. Parea sa stie cum sa aranjeze cuvintele pentru a ii face gura sa mearga.
"Tind sa cred ca asta se intampla deoarece suntem prea ocupati sa ne scoatem ochii pentru nimic, uitand de ceea ce conteaza."
Dadu incet din cap in semn afirmativ, gluga miscandu-se in sincron. Credea insa ca era mai complicat de atat. "Cred..." incepu incet; acel cuvant putea insemna multe. Insemna ca el CREDEA ceea ce spunea, ca acele cuvinte insemnau pentru el lucrul cel mai aproape de adevar pe care il putea obtine vreodata - si, in acelasi timp, insemna ca isi recunostea incompetenta, admitand posibilitatea ca adevarul sa fie cu totul altul. "... ca oamenii uita ca si ceilalti sunt oameni." Nu credea ca atunci cand colegii lui cel dragi il calcasera in picioare pana ii rupsesera oasele in timpul procesului o facusera pentru ca se gandisera la el ca la o fiinta similara cu ei; o fiinta cu sange, carne, emotii si inteligenta. Nu se puteau pune in locul lui si nici nu doreau sa o faca, pentru ca ei erau oameni, in timp ce el era o oarecare chestie pe care nu incercau sa o defineasca. Nu credea ca oamenii se acuzau intre ei pentru simplul fapt ca ii considerau pe cei din jur vinovati de problemele lor; ci si pentru ca erau incapabili sa vada ca erau facuti din acelasi material ca toti cei din jurul lor. Erau incapabili sa vada ca durerea era la fel pentru toti si nu exista nici unul care sa nu fie supus greselii. Fiecare trecea prin viata simtindu-se singurul, primul si ultimul om din acea lume. Ofta pentru ca era o discutie lunga care putea porni de acolo, iar el simtea pe umeri povara propriei vine de a fi la fel de om ca si ceilalti. La fel de jalnic. La fel de lipsit de scrupule. La fel de condamnabil. Si totusi, mai jalnic decat toti ceilalti.
"Deseneaza-mi ceva care te reprezinta - un simbol, o litera, orice crezi ca te defineste cu adevarat."
Privi bucata de pergament si pana, asteptand explicatia care nu intarzie sa apara. Nu puse nici o intrebare suplimentara, ci lua pur si simplu pana in mana, tinand-o deasupra foii in timp ce se gandea ce ar fi putut sa deseneze. Ar fi putut desena un papagal, care devenise mai nou pentru el simbolul pedepsei. Ar fi putut desena un corb, animal de care intodeauna se simtise extrem de apropiat, mai ales avand in vedere relatia sa speciala cu moartea; fratele lui fusese pe moarte, iubita lui murise pentru el si apoi fusese pe cale sa-l omoare la loc, el incercase sa se sinucida de-i iesise pe nas esecul repetat si in cele din urma murise, ramanand totusi acolo. Ar fi putut desena o pereche de aripi, pentru ca ii era frica de zbor si totusi era nascut dintr-o femeie care traia practic pe matura, era animag pasare si fusese sortat la casa soimilor. Ar fi putut desena nenumarate lucruri, dar ceea ce schita pe hartie fu o litera: C. Initiala unui nume. Fara sa spuna nimic, intoarse pergamentul inspre tanara, intinzandu-i pana.
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
|
Odille Harriet Stohle
|
Apr 20 2014, 02:00 PM
Post #8
|
vampir; "Hades' daughter"; Odette Gaunt
- Posts:
- 290
- Group:
- Creaturi Magice
- Member
- #16
- Joined:
- December 15, 2013
|
- Nu obisnuia sa ia in serios avertismentele care veneau din partea celorlalti, pana cand nu era pusa fata in fata cu situatia inevitabila. Deseori, lucrurile nu erau ceea ce pareau a fi, iar cand un strain iti indica un punct slab, cel mai indicat este sa ramai rezervat si sa nu te increzi in el, pana la proba contrarie, cand se dovedeste a fi adevarat. Nu il considera plicticos - ceea ce era o adevarata premiera, pentru ca in genere oamenii care nu erau ca ea i se pareau superficiali si ordinari - ci din contra, interesul ei in descoperirea identitatii baiatului crestea pe masura ce conversatia lor avansa pe culmi nebanuite. Nu se intampla de fiecare data sa ajungi sa discuti cu un strain, intr-un cimitir, tarziu in noapte, despre filosofiile vietii. Vorbeau generalitati, notiuni abstracte, nepalpabile - in aparenta - dar care, mai mult sau mai putin, aveau o semnificatie aparte pentru fiecare din ei doi - in esenta. Intr-o maniera diferita sau apropiata, era convinsa ca problema Adevarului si a Minciunii, a raspunsurilor la intrebarile care, din lipsa de certitudine, devin retorice - erau lucruri care il priveau si pe el. Alergand pe culmile cele mai inalte si rostogolindu-te in prapastiile cele mai abrupte, ajungi, fara sa vrei, sa devii un om marcat. Nu neaparat de rani fizice, pentru ca tot ce e exterior e trecator si tot ce e trecator se vindeca in timp; cele mai taioase si aspre si greu de recuperat erau ranile interioare. Pe care, existau toate sansele, sa le aiba amandoi.
Adevarul o lovi din plin. Nu era prea sigura daca tanarul misterios era catusi de putin constient de cat de aproape se afla cu fiecare replica nou rostita. Nu stia daca asta o bucura sau o facea sa se ingrijoreze si, din victima luata in vizor, nu carecumva sa stea in fata cu pradatorul. Brusc, se trase un semnal de alarma: trebuia sa ramana precauta si sa nu mai arunce cuvinte de care era prea strans legata. In comparatie cu ea, el nu vorbi aproape deloc. Si prin a vorbi se referea a transmite ceva privitor la propria-i persoana. Perceptia era inselatoare, dupa cum el insusi punctase ca trimite la insingurare. Ce te face mai singur decat lipsa comunicarii? Poate ca insasi prezenta ei, neadecvata.
<<"Scrii din nou. Vei stii raspunsul inainte sa ajungi la finalul paginii.">>
Pari suficient de convins ca functioneaza atat de simplu. isi dadu cu parerea, usor acuzator si neincrezatoare; nu incercase sa mai scrie de atunci. Fusese un esec teribil: statea cu pana in mana si cu o bucata de pergament pe genunchi, de parca hartia avea pretentia de la ea sa-si noteze testamentul. Nu-si facuse nici temele, banalele eseuri de la ierbologie sau de la potiuni. Privea coala alba si coala o privea pe ea, intrebandu-se reciproc ce vor una de la cealalta. Cand se enerva, incepea sa mazgaleasca sau sa indoaie colturile hartiei. Daca scria ceva, rupea imediat dupa ce cuvantul capata forma. Se simtea ca un criminal iar scriind, se simtea ca un auror care se ghideaza dupa indicii. Nu putea sa fie in acelasi timp si buna si rea. Doua contrarii nu stau niciodata reunite in aceeasi persoana, fara sa fie intr-o lupta continua pentru suprematie.
<<"Cred...ca oamenii uita ca si ceilalti sunt oameni.">>
Privirea i se muta de la chipul umbros al tanarului undeva in lateral, la buchetul de margarete care zacea pe mormantul ei. Privi piatra funerara, noua, din marmura alba si florile gingase, pure, care se odihneau, tinandu-i de veghe. Cui? Unui monstru care dormea la doi metrii sub pamant?! Cred ... incepu in aceeasi maniera in care si baiatul rostise incipitul unui crez interior. Pauza dintre replici era menita sa atraga atentia si sa ramana in memoria oricui stia sa asculte; si sa inteleaga. ... ca oamenii au nevoie de un gest frumos, din cand in cand, care sa le aminteasca ca si ceilalti sunt oameni. isi dadu cu presupusul, arcuindu-si colturile buzelor intr-un zambet bland, induiosator, punctand usor cu barbia in directia florilor de pe mormant. Astepta retrasa pana cand baiatul termina desenul. Isi muta privirea spre cer, hotarand sa-i ofere intimitatea de a asterne pe hartie orice simbol care il definea, fara sa-i rapeasca din manifestarea libera. Fusese totusi surprinsa cand ii restitui hartia atat de repede. Intinse mana si cu degetele scheletice apuca marginea pergamentului, analizand semnul. Un ceva ce putea capata un infinit de intelesuri. Unele pe care cuvintele probabil nu aveau cum sa le reflecte intocmai.
Tinu hartia drept, asa cum o primise. Nu stia daca era sigura de ceea ce vedea, pentru ca lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par a fi, dar ghici ca este vorba de o litera. Un C. Era a treia litera din alfabetul latin. Trei este identificat cu etapele fluide ale vietii : trecutul , prezentul si viitorul. Sunt trei persoane care te definesc, pentru care esti ceea ce esti astazi. incepu sa vorbeasca, ghidandu-se dupa intuitie. Nu fusese niciodata buna la interpretat lucruri, dar era un prilej bun de a incerca. Litera C era o consoana. Unica in felul ei. Dintre acestea, numai in functie de una singura iti raportezi existenta. La rostire, fluxul de aer este mai intai blocat complet si apoi lasat sa treaca printre dinti producand o turbulenta care se aude ca o suieratura. De aceea tinzi sa o protejezi in taina. C este o consoana surda, adica in timpul pronuntiei sale coardele vocale nu vibreaza. Esti o persoana rezervata, iar asta te poate face sa pari in ochii oamenilor o fire usor distanta. C este o consoana pulmonara, adica obtinuta prin aplicarea unei presiuni din plamani. Cei din jurul tau respira prin si datorita tie - esti atat de preocupat sa ii ajuti pe cei care au o conditie mai prejos de a ta, incat deseori uiti ca tanjesti pentru propria-ti siguranta, protectie si fericire. Modul de articulare este oclusiv, adica prin blocarea fluxului de aer din canalul fonator. De aceea nu le cauti - le gasesti deseori in oameni; dar le respingi, considerandu-te nedemn de implinirea ta personala. E usor naiv si prostesc paru sa i se citeasca continuarea in glas. Dar nu intr-un mod acuzator sau compatimitor. Dimpotriva. C, in sistemul cifrelor romane, reprezinta numarul 100. Ai fost facut pentru lucruri mari - restul au asteptari de la tine; esti obisnuit sa stai in varful piramidei, dar ti-e dificil sa iti mentii pozitia datorita instabilitatii tale emotionale - nu vrei sa fii o dezamagire pentru ei. c este simbolul pentru viteza luminii in vid - cea mai mare viteza posibila din univers- independent de parametri fizici ai luminii cum sunt: culoarea, intensitatea, directia, polarizarea sau durata propagarii. Nu poti fi distras de la scopul pe care ti l-ai propus. C reprezinta elementul chimic Carbon. Este un element remarcabil din mai multe motive. Printre formele sale diferite se numara una dintre cele mai moi (grafit) si una dintre cele mai dure (diamant) dintre substantele cunoscute. Esti slab si puternic in egala masura; murdar si radiant; ieftin si scump: in tine stau reunite contrariile!! rosti cu o anumita surprindere in glas, pentru ca daca mai devreme i se paru imposibil ca o fiinta sa reuneasca elemente ce se bat cap in cap, opuse, baiatul ii infirma teoria. Mai mult, carbonul are o capacitate deosebita de a forma legaturi chimice cu alti atomi mici, incluzand atomii de carbon, iar marimea sa il face capabil de a forma legaturi multiple. Preferi un cerc restrans de oameni, desi esti capabil de a forma legaturi multiple; putinul la care te rezumi te poate face sa pari antisocial. Compusii de carbon reprezinta baza vietii pe Pamant si ciclul carbon-azot produce o parte din energia radiata de Soare si de alte stele. Esti vital; exista riscul ca oamenii sa devina dependenti de tine. Si tu de ei. Carbonul poate lua foc la temperaturi inalte si poate arde puternic. Esti periculos; propria ta autodistrugere nu se rezuma numai la tine, ci la tot ce se afla in jurul tau. Exista numerosi compusi chimici pe baza de carbon; unii sunt letali (cianurile), iar altii sunt esentiali vietii (glucoza). Esti predispus la sacrificii tocmai din aceasta cauza. Intoarse la 90 de grade hartia, obtinand un n sau un semn matematic de intersectie. Nu exista o anumita regula de interpretare, putea folosi hartia aia cum dorea ca sa afle mai multe. Te legi de oameni si iti dauneaza. Roti foaia la 180 de grade si obtinu un fel de u. Stai departe de ei si te ucide. Roti la alte 90 de grade si imparturi hartia pe jumatate, fix pe mijloc, trasand o linie exact la marginea unde colturile C-ului ce terminau. Despaturi hartia si incerca sa vada in oglinda un alt C invizibil din dreapta liniei. Ar fi format un O daca linia ce il intretaia nu forma o multime vida. Nu obtii nimic procedand astfel. Isi permise sa dea frau liber imaginatiei si in loc de linie sa vada, din bucla neterminata a literei, un 8 orizontal. Zac in tine un infinit de mistere. Tinu pergamentul ca pe o carte deschisa, mintea ei mergand mai departe de atat. Oglinda insemna dualitate, energia penduland intre doua esente opuse, reactiile emotionale izvorand dintr-o atitudine echilibrata. Datorita dualitatii tale. Porti o masca ce iti ofera incredere in tine insuti. Poti sa te minti singur, dar stii ca asta nu te va salva de cine esti in realitate. Intoarse hartia cu fata in jos. Accepta-te! Era randul ei si apuca in mana pana de scris. Unii oameni devin tristi cand inca sunt teribil de tineri. Niciun motiv special, se pare, dar ei apar aproape a se naste astfel de la bun inceput. Se ranesc mai usor, obosesc mai repede, uita greu si se intristeaza mai juvenil decat restul. Lipi varful penitei de hartie si il lasa acolo, pana cand cerneala incepu sa se scurga si sa o ude intr-atat incat varful penitei sa ajunga de partea cealalta a pergamentului, taind C-ul desenat de baiat. De deasupra, desenul lui Odille arata un punct apasat. Ii intinse hartia, pentru a-si afla povestea. Stiu, pentru ca sunt una dintre ei - si la fel si tu.
|
[align=center]
 Have you ever asked yourself, do monsters make war, or does war make monsters?
. eye of Ra.
[/align]
|
| |
|
Christopher Delroy Byron
|
May 20 2014, 11:30 PM
Post #9
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- "Pari suficient de convins ca functioneaza atat de simplu."
"Mh. Spune-i intuitie." raspunse surazand usor.
"... ca oamenii au nevoie de un gest frumos, din cand in cand, care sa le aminteasca ca si ceilalti sunt oameni."
Nu raspunse. Ii digera cuvintele, gandindu-se la lucrurile care il legasera pe el de oameni de-a lungul timpului. Nu credea ca altii erau la fel de sensibili ca el la micile dovezi de bunatate sau tandrete, dar cert era ca odata ce cineva ii facuse un bine, nu il mai uita niciodata. Ii era mai usor sa uite raul pentru ca toti oamenii pe care ii cunoscuse il tratasera rau - chiar si oamenii pe care ii iubise, chiar si cei care il iubisera inapoi, cat de putin. Era adevarat, putea sa se gandeasca la o persoana care nu ii facuse nici un rau, dar stia ca asta avea sa se schimbe. Astepta acel moment si era dispus sa il accepte. Existau oameni. Dar nu existau oameni buni.
"Sunt trei persoane care te definesc, pentru care esti ceea ce esti astazi."
Asta il lua prin surprindere. Nu se gandise nici o clipa la acea semnificatie atunci cand desenase litera C pe hartie, dar era adevarat ca dintre toti oamenii de pe acel pamant, erau trei cu adevarat importanti pentru el. Oameni pentru care ar fi murit si oameni pentru care ar fi ucis. Oameni pentru care o facuse cel putin odata si pentru care avea sa o faca in continuare. Privirea ii sclipi usor pe sub gluga si asculta in continuare cuvintele fetei.
"Dintre acestea, numai in functie de una singura iti raportezi existenta."
Se gandi la fratele lui si mintea i se bloca brusc cateva secunde. Simti o durere in piept, dar pastra in continuare tacerea. Asculta in continuare, incruntandu-se din ce in ce mai tare. Respingea in mod instinctiv laudele, si se simtea jenat de acuratetea altor afirmatii. Rase scurt, involuntar, cu un amestec de emotii ascunse atunci cand tanara ii spuse ca dadea dependenta in aceeasi masura in care el era dependent de altii. Asta, dintre toate, ii era imposibil sa o creada. Nimeni nu fusese vreodata dependent de el. Treaba aia functiona doar invers. Sau, cel putin, asa stia el.
"Unii oameni devin tristi cand inca sunt teribil de tineri. Niciun motiv special, se pare, dar ei apar aproape a se naste astfel de la bun inceput. Se ranesc mai usor, obosesc mai repede, uita greu si se intristeaza mai juvenil decat restul."
Simti acel si eu la fel nerostit si lua cu atentie hartia, analizand desenul fetei. In ciuda faptului ca mintea lui avea o componenta rationala extrem de puternica, era un introvertit desavarsit - si ca orice introvertit, avea o intuitie puternica. Inchise ochii si acoperi hartia cu palma, respirand putin mai lent cu fiecare rasuflare. Incerca sa se transpuna in pielea celei din fata lui; sa ii simta bucuria si sa ii simta durerea. Nu cauta logica atunci cand deschise gura; "Intuneric si singuratate. Frica si sfidare. O victima deghizata in agresor. Durerea unei vine de dinainte sa te fi nascut." Trebuia sa ii spuna povestea; analiza ei fusese interesanta, dar ei erau doua persoane diferite, si acum ca venise randul lui sa fie povestitorul, avea sa o faca in felul sau. "Ai cazut de mai multe ori decat stii sa numeri. De mai multe ori, poate, decat se poate numara. Nu ti-a fost niciodata clar daca e mai dureros sa cazi sau sa te ridici. Ai descoperit eventual ca cel mai dureros e sa te mentii in picioare atunci cand nu ai puterea de a o face." Isi plimba degetele pe foaie, simtind cerneala de parca ar fi fost solida. Curgea, curgea si nu parea sa se mai opreasca. "Nu ti-e clar daca durerea va avea vreodata sfarsit. Stii ca atunci cand se opreste plansul, incepe sangerarea. Cand se opreste sangerarea, vine moartea. Pentru altii, moartea inseamna liniste. Dar nu si pentru tine." Continua sa mangaie hartia, aproape cu tandrete. Mana i se misca de parca ar fi atins un animal salbatic, cautand nu sa se fereasca de muscatura lui, ci sa ii aline durerea care il facea sa muste. "Ai putea spune ca ti-ai dorit mereu sa te apropii de cineva, dar adevarul e ca nu ti-ai permis asta." Punctul era singur. Curgea pe linia foii fara sa se intersecteze cu nimeni. Singura linie care se nastea din el era aceea a unei nesfarsite uniri cu sine insusi. "I-ai alungat pe toti cand doreai sa ii apropii. Nu ti-ai recunoscut umanitatea, asa ca ti-ai recunoscut monstriozitatea in schimb. A supravietui a insemnat pentru tine sa distrugi - daca nu pe ceilalti, atunci pe tine." Apasa cu aratatorul pe mijlocul foii. Pe masura ce linia avansa, ramanea in legatura cu punctul din care pornea. Acelasi punct la nesfarsit. "Nu ai uitat nimic. Chiar daca pare ca te-ai indepartat, ai fost mereu acolo. Esti o umbra - materiala atunci cand trebuie. Invizibila in restul timpului. Nu sunt multi cei care au reusit sa te vada; dar pe aceia nu i-ai uitat niciodata." Deschise ochii, descacand foaia si privind cerneala neagra. Urmari linia cu degetul. "Nastere, durere, singuratate, durere, moarte. Apoi mai multa singuratate. Nu esti ceea ce pari. Nici chiar pentru tine."
Fara sa mai spuna nimic, se ridica in picioare, mergand la mormantul din spatele lui. Lua florile de acolo, intorcandu-se intr-o liniste desavarsita in fata tinerei. Chipul nici unuia dintre ei nu fu vizibil nimanui in momentul in care, asezandu-se iarasi intr-o pozitie care o oglindea perfect pe a ei, ii intinse florile.
ooc: iarta-ma pentru enorma intarziere !!!
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
|
Odille Harriet Stohle
|
Jun 2 2014, 01:05 AM
Post #10
|
vampir; "Hades' daughter"; Odette Gaunt
- Posts:
- 290
- Group:
- Creaturi Magice
- Member
- #16
- Joined:
- December 15, 2013
|
- <<"Intuneric si singuratate.>>
Inchide ochii si priveste in Intuneric! Ma tin de o stea pe cerul noptii, penduland deasupra unui gol negru si rece. M-am indragostit de singuratate.
<<Frica>> Scoate-ma de aici! Ma aude cineva? Nu vreau sa mor! Arghhh!
<<Sfidare>> Am spus "pana la Moarte si inapoi". Acum hai sa mergem inapoi!
<<O victima deghizata in agresor.>> Aceasta esti tu acum - un vampir, si va trebui sa te obisnuiesti cu asta.
<<Durerea unei vine de dinainte sa te fi nascut>> Cine esti tu, pacatul meu? Fiica ta.
Ajunge! Mintea i se bloca instantaneu gandindu-se ca nu cumva la mijloc sa fie vorba de vreo tehnica de occlumantie. Ochii ii ramasera ficsi asupra siluetei scufundata in mister dinaintea sa care ii vorbea ca un oracol. Incerca sa desluseasca care era Adevarul din cuvintele lui : cat era inventie si cat era convingere in ceeea ce spunea. Daca totul era intamplator, atunci nu putea face nimic altceva decat sa rada. Daca exista logica la mijloc, Odille avea toate motivele sa se ingrijoreze. Necunoscutul mereu o facea sa plateasca pe propria piele pretul. Deseori lua forme grotesti. Continua! veni invitatia ei, zambind incurajator, avand toata curiozitatea de a descoperi povestea ce-i alcatuia existenta pana atunci; si nu numai.
<<" Ai descoperit eventual ca cel mai dureros e sa te mentii in picioare atunci cand nu ai puterea de a o face." >> Un', doi, trei, un', doi, trei, un', doi, trei! Ritmul era tinut de batai similare de bici, in vreme ce micuta vrajitoare se clatina disgratios, cu bratele infasurate in jurul coastelor invinetite, cu parul lung acoperindu-i sanii micuti si albi si spinarea inrosita de bici. In incapere canta tot Tchaikovsky. Asculta durerea, Odille Stohle! Lasa-te purtata de ea! Crucio! Dar in urmatorul moment se prabusi violent, rupandu-i-se sufletul pe din doua. Platim cu durere ceea ce ne face sa fim slabi in ochii altora; si ne numim, cu totii, oameni. vorbi cu o usoara revolta in glas, fara sa nege ca i se parea cinstit ca cel incapabil sa sufere si sa indure, dar ca i se parea cinic ca regele si sclavul sa faca parte din aceeasi categorie. Pentru ca bruta, deseori ridicolizata de societate, nu este sclavul, cel spre care toti arata cu degetul, rad si il injosesc, ci dimpotriva, este cel ce poarta coroana de diamante pe cap, vrandu-se daca nu om, atunci zeu. Ii vorbi cu detasare, desi oh, zilele ei de umanitate se scurgeau intr-un trecut ce acum i se parea ca desprins dintr-o alta viata.
<<Pentru altii, moartea inseamna liniste. Dar nu si pentru tine.>> Pentru tine ce reprezinta moartea? il intreba simplu, fara sa-l corecteze si fara sa-i dea dreptate cu privire la ce anume afirmase. Uneori, gura unui strain rosteste mai mult adevar despre un altul decat il pot spune - sau chinui sa-l distinga - membrii familiei. Ochii ii alunecara de la chipul umbrit al baiatului asupra hartiei si palmei sale ce se plimba deasupra-i. Se intreba daca simte vreo energie specifica, magia ce degaja de acolo. Gandul i se paru pentru prima data absurd intr-o lume ce, sa nu uitam, e scufundata in vrajitorie. Nimic nu mai avea noima si totul capata perfect sens!!
<<"Ai putea spune ca ti-ai dorit mereu sa te apropii de cineva, dar adevarul e ca nu ti-ai permis asta." >> Ma pierzi. Stiu.
Intuneric si singuratate. puncta ca o amintire cuvinte pe care el insusi i le rostise cu putin mai devreme, zambind in coltul gurii. Un zambet mincinos, capabil sa o transforme din bestie in zeu, cu toata ipocrizia de care era capabil cel ce alegea diamantele in loc de spini. I se parea drept sa procedeze astfel, cand anterior se taiase in ghimpi. Trandafirul a stiut intotdeauna cum sa se protejeze, sa nu devina vulnerabil palmelor ce doreau sa-l distruga, fara a cauza la randu-i distrugere ori rani. Ar fi putut sa fie sclipitoare, dar ea, Odille, alese sa fie invelita cu spini.
<<"I-ai alungat pe toti cand doreai sa ii apropii.>> Lasa-ma azi sa-mi iau la revedere.
<<A supravietui a insemnat pentru tine sa distrugi - daca nu pe ceilalti, atunci pe tine.>> De data aceasta rase scurt, naucita de cata coincidenta exista intre spusele lui si realitatea traita pana atunci. Ori ... sa fi fost acela visul si asta noua realitatea? Nu avea habar. Iti par distrusa? il intreba ca fapt divers, curioasa de cum anume lasa senzatia in ochii celorlalti. El nu o mai intalnise, asa ca se putea spune ca era o prima impresie veritabila. Dar cum stergi aparenta si cum scoti la suprafata esenta? Urmatoarele lui cuvinte pareau sa ofere un inceput de raspuns; pe restul, trebuia sa il caute in ea insasi. Crezu ca mai urmeaza, insa momentul in care tanarul se ridica ii dadu de inteles ca povestea ei spusa de el se sfarsea acolo. Ca mortii care avusesera urechi sa auda, auzira ce fusese de auzit. Dar ochii care erau meniti sa vada? Se ridica la randu-i de jos, scuturandu-se superficial de praf. Il privi precauta, fara sa isi dea seama ce are de gand. Fusese invatata sa stea in garda in permanenta, ca din agresor putea deveni oricand victima, cum in esenta asta era si nu invers. Buchetul de flori o lua insa prin surprindere atat de mare ca nu stiu ce ar fi trebuit sa faca. Nu primise flori niciodata si cu atat mai putin de la un strain intr-un cimitir, dupa o discutie ce altora li s-ar fi parut cat se poate de iesita din context. Secunde de reflectie. Apoi accepta buchetul in locul unei strangeri de mana. Pentru ca o strangere de mana presupune intotdeauna si un nume rostit in insotirea ritualica a gestului, pe cand acceptul unui buchet nu presupune nimic, cu atat mai putin fizic. Florile acelea erau ale moartei; florile acelea erau ale ei. Dar nu numai; rupse una dintre ele cu tulpina suficient de potrivita pentru a i-o strecura in buzunarul de la piept al sacoului - ca amintire a acelei nopti, ca amintire a faptului ca oamenii au nevoie de un gest frumos, din cand in cand, care sa le aminteasca ca si ceilalti au fost oameni. Ca poate mai pastrau ceva de atunci... Dar ca existau si lucruri care ii departau. Asa ca in clipa urmatoare prinse marginea de gluga a tanarului, oferindu-i suficient timp sa o impiedice. Vazand ca asta nu se intampla, trase gluga jos, descoperindu-i chipul. Ii oferi aceeasi posibilitate sa faca in privinta glugii sale.
ooc: don't worry!
|
[align=center]
 Have you ever asked yourself, do monsters make war, or does war make monsters?
. eye of Ra.
[/align]
|
| |
|
Christopher Delroy Byron
|
Jul 11 2014, 03:31 AM
Post #11
|
magizoologist in pregatire; animag
- Posts:
- 464
- Group:
- Vrajitori
- Member
- #20
- Joined:
- December 19, 2013
|
- Intreaga chestie era suspecta; nu isi dadea seama ce anume putea lega doi straini ascunsi sub glugi atat de mult incat sa poata vorbi unul despre altul de parca s-ar fi cunoscut de o viata. Adevarul era ca nici nu stia pe altcineva decat pe fratele lui de atat de multa vreme incat sa poata face o comparatie, iar lucrurile pe care le-ar fi putut spune despre Christian erau limitate - si cu siguranta deloc compatibile cu viziunea cercetasului despre propria persoana. Se incrunta pe sub gluga, privirea cazandu-i pe pieptul fetei, acolo unde zarise mai devreme sclipirea medalionului.
Nu puse intrebari si nu incerca sa fabrice singur raspunsuri. De cand murise vazuse numeroase lucruri stranii petrecandu-se, si nu in locuri mistice precum cimitirele, nu in conditii stranii precum intalnirea dintre doi vrajitori, ci in lumina zilei, in parcuri cu floricele sau curtea unei scoli, printre copii si batranele care nu vedeau nimic in neregula. Nu mai credea la fel de mult in logica lumii, dar credea mai mult ca niciodata in propria incapacitate de a descifra limbajul ei incriptat cu pregatirea de care beneficiase pana acum. Statuse de cand se stia cu cartile in brate, dar pus in situatii precum aceea, ii ramanea doar sa recunoasca atat - stia mult prea putine despre acea lume, si despre lumea pe care o purta in el cu atat mai putin.
Straina intinse mainile spre gluga lui, iar el ii urma exemplul. Glugile cazura in sincron, iar Christopher facu ochii mari atunci cand descoperi ca in fata lui era nimeni alta decat Odille Stohle, fata al carei mormant il vizitase mai devreme. Privi florile pe care i le daduse, si un zambet straniu ii inflori pe buze; cat de stranie era oranduirea lumii! Isi lasa mainile pe langa corp, si o privi indelung, fara sa spuna nimic, intrebandu-se ce simt de umor putea avea soarta de adusese doi morti fata in fata in astfel de circumstante. Nu uitase scurtele lor intalniri si nu uitase nici cat de mult ura viperinii si cat de mult rau ii dorise la un moment dat acestei viperine in particular. Isi duse involuntar mana la buza inferioara, aceea care se sparsese sub presiunea pumnului fetei din fata lui. Pumn pentru care o premiase, urmand regulile unei logici pe care banuia ca o intelegea numai el. "Mormantul meu e in alt cimitir." spuse surazand scurt. Nu avea idee ce se intamplase cu ea si nici nu planuia sa intrebe. Daca ea nu intreba, nici el nu avea sa o faca. Unele lucruri erau mai bine nespuse. Dupa o vreme de tacere, isi trase din nou gluga, urmarind-o pe tanara cum facea acelasi lucru. Se ridica in picioare, aranjandu-si hainele, privind doar cateva clipe peste umar, inspre mormantul in care statea doar Odille stia ce. Fu tentat pentru o clipa sa ii spuna ca rochia pe care o purtase la acel bal fusese facuta de el, la fel cum medalionul care ii atarna acum de gat fusese procurat de el.
Hotara sa nu o faca, pentru ca nu avea nici un sens, si pentru ca... "Mortii nu vorbesc." ii spuse pe un ton in care se citea un zambet sinistru, Disparand apoi fara sa ii spuna nimic. Isi auzise povestea, si ea o auzise pe a ei. Realiza ca avea unele lucruri in comun cu tipa aia, dar nu era in cautare de prieteni, si se indoia ca ea venise la propriul mormant cautand pe cineva cu care sa isi petreaca zilele singuratice de duminica. De altfel, invatase un lucru tot uitandu-se in oglinda. Atunci cand un om alege de buna voie sa moara, nu e o idee buna sa iti intersectezi prea mult viata cu a lui. Nu se stie niciodata ce va alege sa faca cu viata ta atunci cand va fi din nou pus fata in fata cu moartea - de data asta venita sa isi ceara drepturile.
ooc: mii de scuze! closed ca e vechi de o suta de ani
|
[align=center] There is so much to forgive, but you do not know how to forget.
 When is a monster not a monster? Oh, when you are the reason it has become so mangled.
[size0]you jump, i jump. what didn't kill me never made me stronger at all.[/align]
|
| |
| 1 user reading this topic (1 Guest and 0 Anonymous)
|